Tu nu esti ca o piatra

Tu nu eşti ca o piatră într-un râu
Ce stă în calea apelor ce trec
Lăsându-te  mereu fără de brâu
Şi fără viaţă, şi mai gol, mai sec.

Tu nu eşti ca o piatră într-un drum
Ce e călcată de orice picior
Ce arzi în flăcări fără nici un fum
În zilele încercării în cuptor.

Tu nu eşti ca o piatră pe un ogor
Ce an de an, tristeţea o răpune
Când secerişul pleacă cu al lui nor
Şi ea rămâne singură-în păşune.

Tu nu eşti ca o piatră într-un pustiu
Popas doar de-o clipă pentru fiare
Ce se ascund de focul auriu
Găsind o umbră fără de răcoare.

Tu nu eşti ca o piatră într-un ocean
Ce împărăţeşte adâncul nemilos
Ce nu-i atinsă nici de daltă, nici ciocan
Şi într-un zid, n-ar fi de vreun folos.

Tu nu eşti aceea piatră de pe munte
Ce pe înălţimi stă ca învelitoare
Adăpostind adesea pe a ei frunte
Nori ce ascund o slavă trecătoare.

Tu nu eşti acea piatră de adăpost
Ce ascunde în ea plăcerile murdare
Ce întinează  acum tot ce a fost
Cândva curat, prin jertfa de iertare.

Tu nu eşti piatra care a fost  sculptată
Să porţi în tine, un chip necunoscut,
Un nume doar, ce n-are viaţă
O umbră, a chipului de lut.

Tu eşti o piatră de topaz
O piatră încercată
Prin bucurii, şi prin necaz,
Din cer, eşti prelucrată.

Tu eşti  piatra cea de hrisolit
A şaptea piatră de podoabă
Şi, ori şi cât ai fi de prigonit,
Tu îţi aduni în cer, comori de slavă.

Tu eşti ca piatra de iaspis
Şi în zid, şi-n temelie
Biruitor de îi fi, e scris,
Vei străluci o veşnicie.

Şi tu, safir şi crisolit,
Beril şi crisopraz,
Veţi străluci în infinit
Departe de orice necaz.

Şi voi, ca nişte pietre vii
Sunteţi zidiţi să fiţi o casă
Ce va străbate veşnicii
De glorie împărătească.
Muresan Ciprian,