Cândva, demult

Cândva, demult,
Am încercat să descifrez în stele,
Viaţa mea…Dar gândurile mele,
Se învârteau în cercuri milenare,
Căutând un strop de pace şi culoare…
Pe corzi de curcubeie, simfonii
Sunau straniu. Iar cântecele mii,
În note calde şi-n sublim acord,
Mă îndemnau să merg doar înspre nord…
Busola timpului pierdut, mi-a fost,
Impuls spre viaţa traiului anost,
Dar saturat de grijuri şi nevoi,
Am vrut să-mpart avutul meu la doi,
Enumerând ce am şi ce-am primit,
Am realizat că sunt un parvenit,
Ce-a luat de-a gata fără vreun efort,
Tot ce-a fost sfânt. De-atunci în mine port,
Lumina, Calea, Apa, Pâinea, Viaţa,
Mă bucur când apuc iar dimineaţa,
Căci ştiu că n-am vreun merit pe pământ,
Ci totul se cuvine Celui Sfânt,

Cândva, demult,
Căutam avid răspuns la o-ntrebare:
“De ce există-atâta nepăsare,
Indiferenţă, lipsă de iubire…
Şi ce înseamnă oare, fericire?
Trecând prin prelucrare, în cuptor,
Am învăţat ce-nseamnă ca să mor,
Sub flacăra credinţei ca să ard
Şi să-nţeleg că viaţa nu-i hazard,
Că tot ce sunt ca om pe-acest pământ,
E dat de Dumnezeul nostru Sfânt.
Şi-atâta timp cât sunt un egoist,
Nu-L pot cunoaşte-n Adevăr pe Crist,
Când lepădarea sinelui va fi
Totală, taina vieţii-oi dobândi,
Acel ce e-nfrânat şi e smerit,
E numit “fiu”, de Tatăl e iubit,
De-aceea eu în ascultare stau
Şi viaţa-ntreagă Domnului o dau.

Nu mai privesc întrebător la stele,
Ci vreau să mă înalţ mai sus de ele,
Pe aripile Duhului cel Sfânt,
Mă voi desprinde de acest pământ
Şi-acompaniat de-al îngerilor cor,
În simfonii de dragoste şi dor,
Voi căuta un loc în galaxii,
Unde-am s-aştept docil Isus, să vii,
Ca să mă iei Acasă…Maranata!
Vino degrabă, să mă duci la Tata!

Lucica Boltasu