Numai Tu, Doamne!

Numai Tu, Doamne, cobori în inimă divinul
și ce desăvȃrșit zidești lumini pe cheiul vieții!

Numai Tu, Doamne, smulgi rădăcinile amare din căutările adȃnci
și ce minunat asculți cum suspină dorul,
cum plȃnge cȃntul,
cum rȃde visul!

Numai Tu, Doamne, privești în Cer o rază nevăzută
și duci cu Tine stelele în sȃn,
și ce ușor cuprinzi nemărginirea în priviri!

Numai Tu, Doamne, ești Calea, Adevărul și Viața!

*
Numai Tu, Doamne, ne-ai iertat de păcat,
Tu, Fiul ceresc, de Tatăl trimis,
Numai Tu, de la moarte și iad ne-ai salvat,
Numai Tu ne-ai deschis drumul spre Paradis!

Te-ai plecat către noi, ne-ai cules din țărână,
Prin jertfa sublimă ne-ai înfrățit,
Ai întins, cu iubire, cereasca Ta mână
Și ce mult Te-a durut, și ce mult ne-ai iubit!

Noi, toți, alergam spre o țintă bizară
Cu lacrimi de ură în sufletul gol,
Osteniți de căderi și trăirea vulgară
Scrijelind în religii un fals protocol.

Muream neștiuți în chiliile noastre
Cu zdrențele-ascunse în duhul murdar.
Vorbele, toate, ca stinsele astre
Străjuiau nebunia și chinul amar.

Ce rătăcire în inimi pierdute!
Ce întuneric! Morminte și morți!
Iubirile noastre, iubiri măsluite
Cerșeau îndurare la moaște și hoți!

Pe la uși de biserici, așa zise creștine,
Pe la oameni ce-și spun urmașii lui Crist’
Căutam, uneori, o cărare de bine
Să umple-acel gol din sufletul trist.

“O, Doamne, ai milă!” și peste un timp
Uitată-i credința și sfinții eroi:
“Nedreaptă e lumea!” strigam înjurând:
“Ce-or face și alții, om face și noi!”

Gândire stricată, credință deșartă,
Și visuri murdare, și fapte nebune
Aveam pe cărarea cu ținta ei moartă
Conduși de cel rău și iubirea de lume!

Dar, glorie Domnului nostru Cristos!
El ne-a schimbat iubirea și viața,
El ne-a dat pacea și traiul frumos,
Prin El așteptăm, curați, Dimineața!

Ajută-ne, Doamne, doar Tu să ne fii
A noastră nădejde în lumea de az’
Și-n vremea din urmă, cu răni încă vii,
Să-nvingem prigoane, ispite, necaz!

Tu ne-ai salvat, și-n veci mulțumim!
Numai Tu ai murit pentru noi la Calvar,
Pentru Tine, Isuse, noi vrem să trăim
Cât suntem în viață, cît suntem în har!

Ne plecăm înainte-Ți cu-ntreaga ființă,
La Tine privim cu duhul smerit:
Mărește-ne, Doamne, frumoasa credință
S-ajungem, cu Tine, în Raiul dorit!

Gelu Ciobanu

Lacrimi, apoi seceriş plin de bucurie

“Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie.” (Psalmul 126.5)

Anotimpul ploios este prielnic pentru semănături, pe când un pământ prea uscat nu este bun. Sămânţa semănată cu lacrimi şi cu mare grijă şi mari suferinţe, va creşte cu atât mai repede, şi sarea lacrimilor îi va da o putere care o va păzi de stricăciune. Adevărul spus cu multă seriozitate are putere de două ori mai mare. Deci în loc să oprim semănăturile din cauza necazurilor, să dublăm eforturile noastre, căci acesta este timpul potrivit.

Sămânţa cerească nu poate să fie aruncată cu uşurătate şi veselie. Dacă o întristare şi o îngrijorare adâncă pentru suflete însoţesc învăţătura sfântă, acestea sunt mai de folos decât tot ce s-ar spune cu uşurătate. Am auzit vorbindu-se de oameni care plecau la război cu inima veselă, şi care au fost învinşi; la fel se întâmplă în general cu aceia care seamănă Cuvântul în felul acesta.

Nu te nelinişti deci dacă semeni plângând, ci continua să răspândeşti sămânţa, căci tu ai făgăduinţa că te vei întoarce strigând de bucurie. Iar curând vei secera, văzând tu însuţi rodul ostenelii tale. Recolta va fi aşa de bogată şi bucuria ta se va revărsa aşa de mult, că te va despăgubi mai mult decât un cules a cărui lucrare nu te-a costat nimic. Dacă în ochii tăi strălucesc lacrimi argintii, gândeşte-te la secerişul auriu. Îndură cu curaj încercările şi dezamăgirile; ziua în care vei vedea snopii tăi, va fi pentru tine o zi de răsplată deplină.

Charles Spurgeon