Toamna refugiaților

Nicicând n-au plâns atâtea frunze triste
Sub cerul unui singur anotimp,
Nicicând scenarii sumbre, alarmiste,
N-au dat atâtea drame-n contratimp.

Au explodat și Sirii și Irakuri
În sutele de mii de umbre vii,
În viețile pitite în rucsacuri,
În filele fierbinți de tragedii.

S-au ghemuit supuse frontiere
În calea uriașului puhoi,
Și două lumi privindu-se-n tăcere
Stau încă rezemate-n „voi” și „noi”.

Confuzia e mare, este ceață,
Și, licărind în beznă, ne-ntrebăm:
Să îi primim cum dragostea ne-nvață
Sau creștinismul să ni-l apărăm?

E mult prea mare semnul de-ntrebare
Și întunericul mult prea vârtos:
Este pericol de islamizare,
Sau șansa de-a-L primi ei pe Christos?

Dă-ne lumina Ta din ceruri, Doamne,
Asupra vieții-acestor desțărați,
Care-au încins cuptoru-acestei toamne:
Ne sunt dușmani sau, totuși, suntem frați?

Noi știm că loc e pentru toți în lume
Și am putea conviețui cu ei,
Dar am dori ca sfântului Tău Nume
Să I se-aducă slavă și-n moschei.

Simion Felix Martian

Niciodată ruşinat

“De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 10.32)

Frumoasă făgăduinţă! Este o bucurie pentru mine să Îl mărturisesc pe Mântuitorul meu. Oricare ar fi fost greşelile mele, nu mă ruşinez de Domnul Isus şi nu mă tem să mărturisesc credinţa mea în jertfa Lui. Doamne, eu nu ascund deloc neprihănirea Ta în inima mea.

Ce urmare plăcută îmi făgăduieşte versetul de mai sus, dacă eu Îl mărturisesc pe Domnul Isus. Prietenii mei mă părăsesc, vrăjmaşii mei se bucură de înfrângerile mele, dar Domnul nu îl va tăgădui niciodată pe slujitorul Său. Chiar de aici de pe pământ, Stăpânul meu recunoaşte că sunt al Lui şi-mi arată semnele dragostei Sale. Dar va veni o zi când eu va trebui să mă înfăţişez înaintea împăratului. Ce bucurie pentru mine să ştiu că Domnul Isus mă va legitima, zicând: “Acest om a crezut cu adevărat în Mine; el s-a învoit să primească batjocuri pentru Mine; îl recunosc că este al Meu.” Un om care a apărat pricina împăratului său, poate să fie înălţat de mâna Sa şi să fie încărcat cu onoruri. Dar aceasta este prea puţin faţă de slava nespus de mare de a fi recunoscut chiar de faţă cu Domnul Isus, împăratul ceresc. Oh, să nu mă ruşinez niciodată de Mântuitorul meu! Şi niciodată slăbiciunea mea să nu mă facă să mă mulţumesc cu liniştea unui om fricos sau cu un compromis cu lumea. Să mă ruşinez eu să-L mărturisesc pe Acela care făgăduieşte că şi El mă va mărturisi la rândul Său?

Charles Spurgeon