Murim câte puțin

(Editorial Cireșarii)

Spuneam aseară bisericii că apatia spirituală e caracterizată prin indiferență, nepăsare și stare laodiceană, călduță. Îngemănate, împerecheate, ele au un traiect unic: moartea inimii. Nu dintr-o dată, ci încet-încet. Murim câte puțin. Murim câte puțin când ne transformăm în sclavii obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii. Murim câte puțin când nu ne schimbăm existența, nu ne primenim sufletul. Când nu dorim să construim nimic nou…

Murim câte puțin în fiecare zi în care trecem pe lângă cineva căruia nu-i vorbim, deși îl cunoaștem. Și mai murim câte puțin atunci când nu iertăm… Ura e glonțul ce ucide fără greș. Mai ales pe cel ce-l slobozește!

Murim câte puțin când evităm pasiunea. Când preferăm o slujbă de tăciune în loc ce jar. Nu doar în biserici, nu doar la amvoane, ci și la serviciu, școală ori acasă. Fără pasiune ochii nu ne pot străluci. Iar iubirea devine sicativă!

Vezi articolul original 240 de cuvinte mai mult

E timpul greu….

De ce sunt tristă, Tată,
Şi-amarul mă doboară des ?
De ce n-am pace câteodată ?
Mă-ntreb adesea şi oftez.

De ce, când e să merg ‘nainte,
Satan mă ţine tot pe loc ?
De multe ori, sunt slabă pe Cale
Şi zic, Doamne, nu mai pot.

E greu să mergi ‘nainte, frate,
Nu e uşor să biruieşti,
Dar luptă, nu te da deoparte,
De vrei Raiul sa mostenesti!

E ziua de trezire acum,
Domnul ne cere să veghem,
Ca la sfârşitul alergării
S-obţinem cununa nemuririi.

Se merită să lăsăm totul,
Ce ne mai leagă de Pământ,
Pentru o viaţă nesfârşită,
Împreună cu Domnul Sfânt.

Să nu uităm de fraţii noştri,
Să plângem pentru ei mereu,
Ca să se-ntoarcă către Domnul,
Să nu ajungă-n chinul greu.

Ascultă-ne, Doamne, şi pe noi,
Răspunde-ne, când Te chemăm !
Şi fii cu noi până la capăt,
Prin vânturi, valuri şi nevoi !

E timpul tot mai greu acuma,
În vremea care va urma,
Puţini vor ajunge la ţintă,
Dar luptă-ntruna, nu ceda !

Căci, ce te-aşteaptă după luptă
E bucurie eternă, nu uita !
Vei rămânea o veşnicie
Cu Isus în Cer, la nunta Sa.

Aurica Noroc

Adăpostul cel sigur

“Fiecare va fi ca un adăpost împotriva vântului, şi ca un loc de scăpare împotriva furtunii.” (Isaia 32.2)

Cine este acest om, ştim cu toţii. Cine ar putea să fie, decât al doilea Adam, Domnul cerului, Omul durerilor, Fiul Omului? N-a fost El întotdeauna locul de scăpare al poporului Său, îndurând toată puterea vântului şi ocrotindu-i pe toţi cei ce caută adăpostul lor în El? Noi am scăpat prin El de mânia lui Dumnezeu; şi vom scăpa şi de mânia oamenilor şi de îngrijorările acestei vieţi şi de teama de moarte. De ce să stăm în calea vântului, când putem foarte bine să ne ascundem în urma Domnului Isus? Să alergăm deci la El şi să rămânem cu El în pace.

Adeseori vedem cum vântul tulburărilor se ridică şi se întăreşte până într-atât că devine o furtună care răstoarnă totul înaintea ei. Lucrurile pe care noi le socotim neclintite şi întărite ca o stâncă în furtună, sunt răsturnate, şi multe şi mari sunt căderile şi cufundarea oamenilor în care noi ne punem nădejdea. Domnul Isus este Biruitorul, Stânca veacurilor care nu cade niciodată. Sprijiniţi pe El, putem să trecem prin furtună, rămânând într-o linişte desăvârşită.

Să ne adăpostim şi astăzi în acest loc de scăpare şi să rămânem în El, cântând de bucurie că suntem ocrotiţi. Prea iubit Domn Isus, cât de mult Te binecuvântăm! Fii lăudat, căci Tu eşti pentru noi un loc de scăpare împotriva furtunii.

Charles Spurgeon