Via Dolorosa

Pe drumul Viei Dolorosa,
Îmi simt picioarele pe stâncă
Chiar de boldul morţii
Vrea să mă întunece cu câte-o tristă veste.
Eu voi rămâne-acolo
Să calc pe urmele Golgotei.

Şi chiar de rămânea-va doar o rămăşiţă,
Eu şi tu… chiar noi, Mireasa,
Avem un Mire ce alungă săgeţile cohortelor vrăjmaşe
Cu râsul negrelor ursite
Risipindu-le în vrednicia Mării Moarte.

Doar în arenele splendorii cântau ca prăzi
Cununile ce îşi primeau răsplata străzilor de aur
Când sfâşiaţi erau creştinii…
Nu de lei, ci de fiarele Romei…
Fiindcă, chiar şi în palatele lor pătrundeau
Torente de lumină prin rugul trupurilor pline de iubire.

Zadarnic ‘cercaseră-mpăraţii blesteme să arunce
În ochii aţintiţi spre cer.
Degeaba duhurile-ntunecate
Cu ţărmuri pline de sirene
În corul lor s-adape-n floră sufletele-alese,
Mireasa… va râmâne-ntreagă, fără pată
Pe drumul Viei Dolorosa,
Ce Mirele a străbătut-o şi El biruind ispita.

Marcel Vasilache

O schimbare a numelui

“În ziua aceea, zice Domnul, îmi vei zice: “Bărbatul meu”! şi nu-Mi vei mai zice: “Stăpânul meu”! Voi scoate din gura ei numele Baalilor, ca să nu mai fie pomeniţi pe nume.” (Osea 2.16-17)

A venit ziua când noi nu mai privim la Dumnezeu ca la Baal sau un stăpân rău, ca la un despot, fiindcă noi nu mai suntem sub lege, ci sub har. Domnul, Dumnezeul nostru, a devenit “Ishi” al nostru, bărbatul nostru prea iubit, Domnul pe care noi îl iubim, cel mai apropiat al nostru, cu legăturile de rudenie cele mai sfinte. Noi nu ne vom teme de El mai puţin, pentru că îl iubim atât de mult. Nu Ii slujim cu mai puţină ascultare, ci îi slujim pentru pricini mai înalte şi mai măreţe. Noi nu mai tremurăm sub biciul Lui, ci ne bucurăm în dragostea Lui. Robul a ajuns fiu şi povara a ajuns o plăcere.

Aşa se întâmplă în cazul tău, iubit cititor? Harul a izgonit frica de rob, ca să facă loc dragostei de fiu? Ce fericiţi suntem într-o astfel de experienţă! Acum numim ziua Domnului o plăcere şi închinarea nu este niciodată o plictiseală. Rugăciunea este acum un privilegiu şi lauda o sărbătoare. A asculta înseamnă cerul; a da pentru cauza lui Dumnezeu este un banchet. Astfel, toate devin noi. Gura ne este plină de cântări şi inima de muzică. Binecuvântat să fie cerescul nostru Ishi, în veci de veci!

Charles Spurgeon