Sa fim sare

Fie drumul cât de greu, fie lupta cât de mare,
DOMNUL ne-a chemat să fim, în această lume, sare.
DUMNEZEUL nostru veşnic, DUMNEZEUL îndurării,
Ne-a zis: „Arătaţi la oameni pocăinţa, gustul sării!”

Pocăinţă, fapte sfinte, o viaţă fără pată,
Chiar şi vorba să ne fie de Cuvântul sfânt sărată.
Să fim în bucate sare, să dăm gustul bun mâncării,
Să găsească cei ce caută masa binecuvântării.

Să purtăm în noi tăria şi puterea conservării,
Ca şi sarea din oceane şi din adâncimea mării.
Câte calităţi subtile le găseşti ascunse-n sare
Ape, diferite ape, la izvoare balneare.

Chiar şi grâul şi verdeaţa, tot ce prinde rădăcină,
Fără săruri minerale n-ar mai fi nici o grădină.
DUMNEZEUL, Creatorul, n-a uitat să pună sare,
Căci pământul nu-i cum credeţi, doar o oarbă întâmplare.

Ce-ar fi fost cu-atâtea ape din adâncurile mării?
Ar fi dispărut toţi peştii fără forţa conservării.
Dar cu toate-acestea, uite ce bizare catapulci
În această saramură stau şi umblă peştii dulci.

Ce uzină siderală, ce lucrare minunată!
Apă dulce poartă norii, care-a fost în mări sărată.
Sarea oarecum e moartă fără muguri, rădăcini,
Dar şi viaţa fără sare vestejeşte în grădini.

Vorbele acestea multe nu e jocul de cuvinte,
Ci dovada că există un Stăpân, un Sfânt Părinte.
Unul care guvernează peste legile naturii,
Binecuvântând pe oameni cu poruncile Scripturii.

Binecuvântând planeta cu nuanţe cristaline,
Cu sidefuri, diamante, şi cu flori frumoase, fine.
Şi cu pâine şi cu sare, cu salutul strămoşesc,
Daruri binecuvântate pentru neamul omenesc.

Din aceeaşi plămădeală, din aceeaşi vatră sacră,
Creşte portocala dulce, iar lămâia foarte acră.
Câte gusturi diferite se înalţă din noroi!
Vitamine îndulcite şi sărate pentru noi.

Ce uzină colosală, ce laborator ciudat!
Oaia paşte iarbă verde, laptele e alb, curat.
Animale vegetale, chiar şi omul imoral,
Toate s-au născut din zona şi din regnul mineral.

Numai partea sufletească, duhul care ne-a dat sens,
Ne separă şi ne face să fim homo sapiens.
Să purtăm în noi statura, chipul noului Adam,
Să fim credincioşi ca fiii credinciosului Avraam.

Printre zeci de comparaţii ilustrate, pilduiri,
În Scriptura sfântă, sarea are-aceleaşi oglindiri.
„Voi sunteţi în lume sare!” -dar de când am devenit?
Întrebarea ce se pune nu e greu de tâlcuit.

De când ne-am întors la DOMNUL, de când El ne-a botezat,
Cu credinţă şi iubire El în suflet ne-a sărat.
Iată-ne făpturi ciudate transformaţi în stâlpi de sare,
Asta-i însă calitatea cea mai sfântă, cea mai mare.

Roadă care o numeşte Cartea Sfântă -înfrânare-
Să te lupţi cu tine însuşi şi să-nvingi, înseamnă sare.
Îmbrăcaţi-vă deasemeni inima cu îndurare,
Calitatea bunătăţii să ştiţi fraţilor, e sare.

Pe această cale sfântă trebuie s-avem răbdare,
Iată altă calitate care se numeşte sare.
A-L împrumuta pe DOMNUL, fapte sfinte, ajutoare,
Pentru cei sărmani în lipsă, şi aceasta-nseamnă sare.

Sare şi-n îmbrăcăminte, după gustul creştinesc,
Fără pantaloni, femeia, fără tunsul bărbătesc.
Fără aur şi podoabe fără haine scumpe, fine,
Ci smerite şi sărate ca femeile creştine.

Fraţilor, în toate sare, în purtare, în cuvânt,
Cine predică să fie însoţit de DUHUL SFÂNT.
Dacă nu-i de sus izvorul, masa binecuvântată,
Dacă facem noi programul, ea rămâne nesărată.

Pot să fie cât de multe, şi cântări, şi poezioare,
Dacă nu se simte harul, nu e bine, nu e sare.
Pot să cânte cât de multe şi orchestre şi fanfare,
Dacă nu se-ntorc la DOMNUL cei ce-ascultă, nu e sare.

Unii denumesc fanfara numai pentru-nmormântări,
E adevărat, priviţi-o, după patru cinci cântări
A intrat în groapa rece timpul mort, purtat de val,
De frigomele ce sună marş funebru în local.

Şi Adam lipsit de slavă după negrul lui păcat,
Frunze lungi şi frunze late le-a cusut şi le-a-mbrăcat.
Sarea care-şi pierde gustul e călcată în picioare,
Sau mai bine zis, creştinul fără pocăinţă moare.

Oameni fără de esenţă, biruiţi de-a lor păcate,
Slujba ce-ar mai vrea s-o facă, este fără greutate.
Ei încearcă, se ridică în Numele Lui ISUS,
Dar degeaba, sarea sfântă, pocăinţa lor s-a dus.

Lumea care îi cunoaşte râde batjocoritor
De cântarea, poezia sau de predicile lor.
Asta-i cea mai neplăcută, cea mai nedorită stare,
Să fii sare lepădată şi călcată în picioare.

După ce-ai purtat în spate porţi de fier şi porţi de-aramă
Duelând cu duhuri rele, să fii gol şi plin de teamă.
Fiu risipitor, sau sare, care ţi-ai pierdut tăria,
Dacă vrei să vii acasă, leapădă-ţi complet mândria.

Lumea e un nor cu ape tulburate şi amare,
Vindecarea lor se face dacă pui în ele sare.
Ştiţi Elima, vrăjitorul, om din lume, fiere-amară,
Lumea fără pocăinţă e păgână, e murdară.

Lumea fără pocăinţă e departe de Scriptură,
Ei se roagă, au credinţă, dar şi blestemă şi-njură.
Vorbe multe, vorbe goale, vorbe care nu-s sărate,
Ah, şi câtă urâciune, şi blestemuri, şi păcate!

Pentru ei ISUS ne cheamă să fim pildă, să fim sare,
Ei văzând în noi pe DOMNUL să se-ntoarcă din pierzare,
Pentru ei şi Lot sărmanul, sufletul şi-l chinuieşte,
Ca să steie în Sodoma, DUMNEZEU îngăduieşte.

Pentru ei bătrânul Noe a fost pildă, a fost sare,
„Fraţilor, sfârşitul vine!” însă nu i-au dat crezare.
Dariu nu-i găseşte vină, Daniel, ce om ales!
El învinge prin credinţă al păgânilor proces.

Pentru toţi Pilat rosteşte: „Nu găsesc în El vre-o vină!”
Căci ISUS Mântuitorul a fost sare şi lumină.
Oameni răstigniţi pe cruce, aruncaţi de vii la fiare, ‘
Oameni care pentru alţii au fost pildă, au fost sare.

Cum ne-a arătat şi Pavel când le scrie la evrei,
Lumea veche, păcătoasă, n-a fost vrednică de ei.
Îmbrăcaţi în piei de capre, şi prin peşteri alungaţi,
Aţi avea curaj să spuneţi că sunteţi cu-aceştia fraţi?

Nu aş vrea să înţelegeţi adevărul încâlcit,
Nu erau sălbatici sfinţii, lumea nu i-a suferit.
Lumea şi stăpânitorul veacului întunecos,
Este supărat de moarte pe urmaşii lui HRISTOS.

Fraţilor, ISUS ne cheamă la războiul stelelor,
Nu cu arme nucleare, ci cu duhuri din popor.
Cu stăpânitori de triburi, îngeri fără adorare,
Care duc război de moarte cu întreaga adunare.

Îmbrăcaţi în piei de capră mai găseşti şi astăzi fraţi,
Tot prin peşteri, dar mai fine, mai prin dosuri camuflaţi.
Vin cu haină transparentă biete chipuri la-nchinat,
Ce să fie-n pas cu vremea şi cu veacul lepădat.

Vin copiii cu mustaţă, şi cu plete, ce să spui,
Îngerul căzut se luptă ca să facem voia lui.
Ah, şi câtă murdărie, necredinţă, răutate,
Numai dreapta judecată le va arăta pe toate.

Dar cu toate-acestea DOMNUL ne-a chemat pe fiecare
Să luptăm lupta cea bună şi să fim în lume sare.
În această luptă mare împotriva celui rău,
Noi învingem prin credinţa în ISUS şi DUMNEZEU.

Iar în urma biruinţei după luptele purtate,
Cu ISUS Mântuitorul vom sta în eternitate.
Până-n ziua, până-n ceasul, până-n clipa ceea mare,
DOAMNE dă-ne ajutorul ca să fim în lume sare!

Dionisie Giughici

Ca rugaciunea lui Ezechia

O Tata sfant ce esti in ceruri,Cel ce domnesti pe heruvimi
In fata Ta imi plec genunchii si ca Ezechia eu vin
Sa te implor in rugaciune sa-mi vii degrab in ajutor
Caci se apropie necazul,simt cum adie arzator.
Intors cu fața la perete in taina noptii eu Te chem
Si plang rugandu-Te Parinte sa vii de mana sa ma iei
Si sa ma treci prin valea mortii victorios ca un viteaz
Caci Tu ai spus:voi fi cu tine in vremea crunta de necaz.
Parinte,vremea e aproape iar cel rau va lovi cumplit
Dar fii Tu scutul meu si ia-ma in bratul Tau sa fiu pazit.
Cu toti cei dragi ce-i am alaturi si cu intreagă casa mea
As vreau sa stau la umbra sfanta,pazeste-ne cu mana Ta!
Si cum in noaptea de salvare ai Tai au fost pecetluiti
De-a sangelui pecete sfanta,asa am vrea sa fim paziti
Cum tot poporul Tau Israel a fost de Tine ocrotit
Asa iti cer si eu Parinte pentru poporul Tau iubit.
Pe bratul Tau purtati de Tine sa trecem printre foc si scrum
Mereu mereu tot inainte ne du pe-al vesniciei drum
Iar cand ajunge-vom cu Tine trecand pe malul celalat
Fa sa se-arate dimineața sa se deschida bolta larg
Si sa intram acasa-n ceruri,in Canaanul mult dorit
C-aicea jos in lumea aceasta atat de mult am suferit.
Ahh,cum asteapta dimineata strajerii atat de osteniti
Si cum asteapta o mireasa sa vina mirele iubit
Asa si noi dorim o Doamne sa vii, ba chiar mai mult de atat
Caci totul e desertaciune,durere,goana dupa vant.
O lume mult prea înglodată în rautate si pacat
De ura,cloaca de durere cum n-a mai fost nicicand vreodat’.
Insa acum ajunsi la culme,acum cand e paharul plin
Cand fierbe-n spume si da peste, de al scursurilor pelin
Acum eu strig spre Tine:TATA,e timpul sa Te proslavesti
Si sa ne iei din lumea aceasta,peste morminte sa ne treci
Si peste valea umbrei mortii si peste tot ce-a fost Pamant
Iar prima noastra mare oprire fa ca sa fie-n cerul sfant.
*
Ca rugaciunea lui Ezechia o Tata-i rugaciunea mea
Ca un copil ce-n tatal crede si-si pune-n el speranta sa,
Mi-am pus si eu speranta-n Tine că tot ce-ai spus vei faptui
Astept plangand o izbavire,sa vad cum se va implini.
Te am pe Tine doar pe Tine si catre Tine Doamne strig
Asculta-mi rugaciunea Tata si scapa-ne de aici din chin.
Caci nu aici ne este casa,aicea timpul e apus
Tarzii suntem,tarzie-i noaptea,iar sufletul se vrea-n cer sus.

Emanuel Hasan

Biruinţă pentru cel căzut

“Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea.” (Mica 7.8)

Aşa vorbeşte o persoană apăsata de necaz. Vrăjmaşul nostru ne poate stinge lumina pentru un timp; dar pentru noi este o nădejde sigură, lângă Domnul; şi dacă ne încredem în El, timpul nostru de apăsare şi întuneric va fi de scurtă durată. Insultele vrăjmaşului nostru nu sunt decât pentru un moment. Domnul va schimba în curând batjocurile şi râsul lui în plâns, iar suspinele noastre în cântări.

Şi daca pentru un timp, marele vrăjmaş al sufletului nostru este biruitor, cum a fost cu oameni mai buni decât noi, să ne îmbărbătăm totuşi, căci în curând vom birui. Ne vom ridica din abaterea noastră, căci Domnul ne va ridica. Nu vom rămâne în întuneric, cu toate că am avut de trecut pe acolo; căci Dumnezeul nostru este izvorul luminii şi El nu va întârzia să facă să strălucească peste noi o zi strălucitoare. Să nu ne pierdem nădejdea şi să nu ne îndoim. Încă o jumătate de învârtitură de roată pe acest pământ, şi vom atinge vârful izbăvirii. Vai de aceia care râd acum, căci ei vor plânge când lăudăroşia lor va fi schimbată într-o ruşine veşnică. Dar ferice de cei ce plâng şi sunt batjocoriţi pentru sfinţenia vieţii, căci ei vor primi o mângâiere dumnezeiască.

Charles Spurgeon