…Proorocul parcă se trezise –
Visase, oare? Se rugase? –
În mijlocu-unei văi întinse
Şi-acolo, oase lângă oase…
Suflase peste ele vântul
Şi soarele le prea uscase…
Împrăştiate pe pământul
Uscat, erau uscate oase…
Fusese o oştire-odată,
Viteji în lupte sângeroase.
Învingători şi învinşi delaolaltă,
Erau acuma nişte oase…
În liniştea-nfiorătoare
Păşea prin valea-aceea omul
Ne-nţelegând această stare
Şi nici ce vrea să-i spună Domnul.
Şi-un glas a răsunat deodată,
Înfiorându-l c-o-ntrebare:
– O, fiul omului, se poate
Să-nvie-aceste oase, oare?
Dar ca să ştii că EU sunt Domnul,
Tu prooroceşte-le-nvierea
Şi zi: „Aşa vorbeşte Domnul
Ce-are Cuvântul şi puterea:
– Voi oase, ascultaţi la Mine:
Vă voi da Duh să vă renască
Şi vă voi ţese iarăşi vine
Şi carnea iar o să vă crească,
Vă voi da piele şi suflare
Şi veţi învinge morţii somnul.
Veţi învia, veţi sta-n picioare
Şi-atunci veţi şti că „EU SUNT DOMNUL!”
Porni un vuiet prima oară
Şi o mişcare nefirească
Şi oasele se-alăturară
Şi prinse carnea să le crească.
Şi valea era plină toată
De trupuri moarte, fără număr,
– „Aşa vorbeşte DOMNUL, iată:
Fiţi vii! Staţi umăr lângă umăr!”
Şi dintr-o dată, ce minune!
Ţâşniră morţii în picioare
Stătură drepţi şi vii pe lume.
„Era o oaste foarte mare.”
***
„S-a dus nădejdea de trezire…
Suntem uscaţi ca nişte oase…
Secat izvorul de iubire…
Suntem doar amintiri frumoase
A nopţilor de părtăşie…
A rugăciunii-nlăcrimate…
A revărsării bucuriei
De-a fi gustat din Plinătate…
A inimii ce stă să iasă
Din piept, de-atâta fericire
De-a fi a Domnului Mireasă,
De-a-L aştepta pe El ca Mire…
S-a dus nădejdea de-nviere…
Mereu înfrânţi, cu feţe trase
Şi storşi de orişice putere,
Suntem uscaţi… ca nişte oase…”
***
O, Doamne, Duh de Mântuire,
Din cele patru vânturi, vină
Şi suflă vântul de trezire
Peste Biserica-n ruină!
Şi adu plânsul pocăinţei,
Puterea de-a roşi, uitată,
Îngenuncherea umilinţei,
Mustrararea cugetului, toată,
Ne mustră multa libertate,
Şi viaţa fără de ruşine,
Şi ochii ce poftesc la toate,
Căci nu mai ştim ce-i rău şi bine…
Ne-o iau cuvintele-nainte,
C-aşa de des uităm de Tine!
Şi mâna deseori se-ntinde
Să ia ce nu i se cuvine…
Ne plac învăţătorii care
Ne-aduc învăţături plăcute,
Ne dau nădejdi înşelătoare
Şi îi urmăm pe întrecute…
Îndură-Te de cei din urmă,
Să nu ne pierdem mântuirea,
Acum cât timpul nu se curmă
Şi cât întârzie Răpirea!
În Numele Acelui Care
N-a pregetat ca să plătească
Supremul preţ, răscumpărare
Pentru fiinţa omenească,
Trimite Duh de cercetare!
Fă să-I simţim apropierea,
Ca să putem sta în picioare!
O, prooroceşte-ne-NVIEREA!
Tatiana Topciu