Ruga pentru fii

Avem copii şi cât ne bucurăm!
Îi creştem cum putem şi noi mai bine.
De tensiuni, de lipsuri îi cruţăm,
să aibă-o viaţă-aşa cum se cuvine.

Ce-avem mai bun pe masă-i pentru ei.
Deşi ni-i greu, ei masa n-o au goală.
Când alţii vin din urmă, mititei,
iubirea le-o-mpărţim la toţi, egală.

Le dăruim din anii cei mai frumoşi,
zidim în ei a noastră tinereţe,
ne bucurăm să crească sănătoşi
şi  înspre Dumnezeu le dăm poveţe.

Cu nume dragi ades îi alintăm
şi ne-nţelegem fără de cuvinte.
Genunchii împreună ni-i plecăm
să ne rugăm Cerescului Părinte,

să pună-n ei dumnezeiesc altoi,
ce pentru veşnicie să rodească,
să-i nască-a doua oară, nu din noi,
ci din voinţa Lui dumnezeiască.

Îi dăm apoi la şcoală pe copii,
s-ajungă bine, să înveţe carte
şi, tot la şcoli şi-apoi la meserii,
copiii noştri ni se duc departe.

Şi uită ochii mamei cei trudiţi…
şi uită sărutarea aspră-a tatei.
Dar, vai, ţin minte de-au fost pedepsiţi
pentru neascultare ori păcate.

Şi când cresc mari, copiii în ascuns
trăiesc cum nu i-am învăţat vreodată.
Nu se sfiesc să pună în răspuns
greşeli ce le-au vânat viaţa toată.

E-adevărat, răsplată nu dorim
de la copii, dar tot tânjim, odată
să vină ziua când să-i auzim
cerându-ne iertare-nlăcrimată

şi-ngenunchind alăturea de noi,
să ne rugăm din nou ca altădată,
sculându-se din rugăciune noi,
cu viaţa pentru Domnul consacrată.

Dar clipa întârzie şi zdrobiţi,
Părinţii pentru fii stau în picioare
şi-ngenunchiaţi ei singuri, umiliţi,
în locul lor, cer Domnului iertare:

– O, zidul cel dintre părinţi şi fii,
dărâmă-l, Doamne, cât e cu putinţă,
căci nu-i decât o cale spre vecii:
un plâns amar, şi-adâncă pocăinţă,

nu-i Dumnezeu să ceară să fim sfinţi
şi-un Dumnezeu să-ngăduie păcatul,
un Domn mai demodat, pentru părinţi,
iar pentru fii, cu firea lor, un altul.

Şi dacă se-adânceşte pe pământ
prăpastia-ntre-aceste generaţii,
să nu se-ntâmple-aceasta-n locul sfânt,
acolo, unde se închină fraţii.

Destule lovituri primim de sus,
de jos, din jur, şi-atâtea dinafară.
Fie ca-n cortul Domnului Isus
să fie armonia cea mai rară!

Cum Unul este Cel ce ne-a născut
pe Golgota-n amară suferinţă,
să fim şi noi asemeni, ca un lut
ce-l modelează-o singură voinţă.

Iar când se va-mplini, cum aşteptăm,
să vii din nou, în slavă şi-n mărire,
ridică-ne-mpreună, Te rugăm,
părinţi şi fii – în veşnică unire!

Tatiana Topciu