Ruga pentru fii

Avem copii şi cât ne bucurăm!
Îi creştem cum putem şi noi mai bine.
De tensiuni, de lipsuri îi cruţăm,
să aibă-o viaţă-aşa cum se cuvine.

Ce-avem mai bun pe masă-i pentru ei.
Deşi ni-i greu, ei masa n-o au goală.
Când alţii vin din urmă, mititei,
iubirea le-o-mpărţim la toţi, egală.

Le dăruim din anii cei mai frumoşi,
zidim în ei a noastră tinereţe,
ne bucurăm să crească sănătoşi
şi  înspre Dumnezeu le dăm poveţe.

Cu nume dragi ades îi alintăm
şi ne-nţelegem fără de cuvinte.
Genunchii împreună ni-i plecăm
să ne rugăm Cerescului Părinte,

să pună-n ei dumnezeiesc altoi,
ce pentru veşnicie să rodească,
să-i nască-a doua oară, nu din noi,
ci din voinţa Lui dumnezeiască.

Îi dăm apoi la şcoală pe copii,
s-ajungă bine, să înveţe carte
şi, tot la şcoli şi-apoi la meserii,
copiii noştri ni se duc departe.

Şi uită ochii mamei cei trudiţi…
şi uită sărutarea aspră-a tatei.
Dar, vai, ţin minte de-au fost pedepsiţi
pentru neascultare ori păcate.

Şi când cresc mari, copiii în ascuns
trăiesc cum nu i-am învăţat vreodată.
Nu se sfiesc să pună în răspuns
greşeli ce le-au vânat viaţa toată.

E-adevărat, răsplată nu dorim
de la copii, dar tot tânjim, odată
să vină ziua când să-i auzim
cerându-ne iertare-nlăcrimată

şi-ngenunchind alăturea de noi,
să ne rugăm din nou ca altădată,
sculându-se din rugăciune noi,
cu viaţa pentru Domnul consacrată.

Dar clipa întârzie şi zdrobiţi,
Părinţii pentru fii stau în picioare
şi-ngenunchiaţi ei singuri, umiliţi,
în locul lor, cer Domnului iertare:

– O, zidul cel dintre părinţi şi fii,
dărâmă-l, Doamne, cât e cu putinţă,
căci nu-i decât o cale spre vecii:
un plâns amar, şi-adâncă pocăinţă,

nu-i Dumnezeu să ceară să fim sfinţi
şi-un Dumnezeu să-ngăduie păcatul,
un Domn mai demodat, pentru părinţi,
iar pentru fii, cu firea lor, un altul.

Şi dacă se-adânceşte pe pământ
prăpastia-ntre-aceste generaţii,
să nu se-ntâmple-aceasta-n locul sfânt,
acolo, unde se închină fraţii.

Destule lovituri primim de sus,
de jos, din jur, şi-atâtea dinafară.
Fie ca-n cortul Domnului Isus
să fie armonia cea mai rară!

Cum Unul este Cel ce ne-a născut
pe Golgota-n amară suferinţă,
să fim şi noi asemeni, ca un lut
ce-l modelează-o singură voinţă.

Iar când se va-mplini, cum aşteptăm,
să vii din nou, în slavă şi-n mărire,
ridică-ne-mpreună, Te rugăm,
părinţi şi fii – în veşnică unire!

Tatiana Topciu

A cui e lupta?

“Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie, nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului şi El vă dă în mâinile noastre.” (1 Samuel 17.47)

Hotărât, lupta este a Domnului şi noi trebuie să fim cu totul siguri de biruinţă, şi încă de o biruinţă care să dea dovadă de puterea lui Dumnezeu. Domnul este prea mult uitat de oameni şi chiar de adunarea lui Israel; si când se iveşte ocazia de a-i face pe oameni să vadă că Cel ce este măreaţa Cauză primară, îşi poate împlini planurile fără puterea omului, este prilejul nimerit pe care trebuie să-l folosim bine. Chiar Israel privea prea mult la sabie şi suliţa. Şi e mare lucru să nu fie sabie în mâna lui David şi totuşi David să ştie că Dumnezeu va birui o întreagă armată de duşmani. Dacă luptăm din toată inima pentru adevăr şi dreptate, să nu aşteptăm să avem la îndemână norocul sau talentul nostru, nici alt mijloc văzut de influenţă. Dacă am lupta pentru noi înşine, ne-am putea teme; dar dacă luptăm pentru slava Domnului Isus, cine va putea să ne stea împotrivă? Să ţinem, deci, piept filisteanului; dacă Domnul oştirilor este cu noi, cine va fi împotriva noastră?

Charles Spurgeon