El ascultă mărturisirea sinceră

“Am păcătuit, am călcat dreptatea şi n-am fost pedepsit după faptele mele; Dumnezeu mi-a izbăvit sufletul ca să nu intru în groapă, şi viaţa mea vede lumina.” (Iov 33.27-28)

Iată un cuvânt adevărat, rostit din experienţa trăită de un om al lui Dumnezeu şi care poate fi luat ca o făgăduinţă.

Ceea ce Dumnezeu a făcut şi ceea ce face încă, va continua să facă atât timp cât va fi lumea. El îi va primi pe toţi aceia care vor veni la El cu o mărturisire sinceră a păcatelor; ochii Lui caută mereu să-i descopere pe cei ce sunt neliniştiţi din cauza greşelilor lor.

Nu putem folosi şi noi acelaşi limbaj? N-am păcătuit şi noi personal, încât să putem spune: ”Eu am păcătuit”? Am păcătuit cu voia noastră, stricând tot ce e drept? Mi-am dat seama că nu e nici un câştig în păcatul meu, ci o pierzare veşnică? Atunci să mergem la Dumnezeu cu o mărturisire sinceră. El nu ne cere mai mult. Noi nu putem face mai puţin. Să ne mărturisim, sprijinindu-ne pe această făgăduinţă, în Numele Domnului Isus. El va scoate sufletul nostru din groapă şi ne va da viaţă şi lumină. Pentru ce să ne descurajăm? Pentru ce să ne îndoim? Dumnezeu nu dispreţuieşte sufletele smerite. Vinovatul poate fi iertat. Acela care merită osânda, poate căpăta o deplina iertare.

Charles Spurgeon

Paza paşilor noştri

“El va păzi paşii prea iubiţilor Lui.” (1 Samuel 2.9)

Drumul este alunecos şi picioarele sunt slabe, dar Domnul le va întări. Dacă noi prea iubiţii Săi, ne predăm Lui, printr-un act de ascultare şi de credinţă, El însuşi va fi păzitorul nostru. Nu numai că ”El va porunci îngerilor Lui să ne păzească, ca să nu ni se lovească piciorul”, ci El însuşi va păzi paşii noştri. El va păzi paşii noştri de orice cădere, aşa fel ca haina noastră să rămână fără pată şi fără păcat, şi ca sufletul nostru să nu sufere vreo vătămare pentru ca să nu dăm vrăjmaşului prilejul să ne vorbească de rău.

El ne va păzi picioarele să nu rătăcească şi le va păzi să nu apuce pe cărările rătăcirii, căile nebuniei, sau drumul larg al obiceiurilor lumii.

El le va păzi de lovituri şi umflăturile produse de arşiţa sau lungimea drumului.

El va păzi paşii noştri de orice rană: încălţămintele ne vor fi de fier şi alama, încât chiar dacă am călca peste ascuţişul săbiei sau peste capetele şerpilor, nu vom avea de suferit.

În sfârşit, El ne va scoate picioarele din laţ şi nu vom rămâne înlănţuiţi de momelile şi cursele pe care ni le vor întinde puterile înşelătoare şi cele ale vrăjmaşului. Cu o asemenea făgăduinţă, vom putea să înaintăm şi să nu ne lăsăm deloc, să alergăm şi să nu obosim. Cel ce te păzeşte este credincios, El te va păzi de orice rău.

Charles Spurgeon

Umbland pe ape

Referințe
Matei 14:29
„Vino!” i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus. (Matei 14:29)

Cu tonuri tot mai închise de gri
Se lasă-nserarea, tăcută, pe ape
Şi-un vânt duşmănos, ce talazuri stârni,
Opreşte corabia-n larg, spre a fi
Departe de ţărm, de adâncuri aproape.

Latente primejdii, venind din abis,
Dau ucenicilor îngrijorare
Când, deodată, tabloul descris
E animat de-o fiinţă de vis
Ivită din neguri, călcând, ferm, pe mare.

„E o nălucă!” – ucenicii-au ţipat,
Însă Isus a venit mai aproape;
„Dacă eşti, Doamne, Tu”– Petru a mai strigat,
„Porunceşte să vin către Tine, îndat’
Păşind hotărât, ca şi Tine, pe ape.”

„Vino!” i-a zis, cu iubire, Isus
Şi el a pornit către Domnul, pe mare,
În clipe pătrunse de-un farmec nespus,
Cu valul sub talpa lui rece supus
Şi ochii în flăcări privind către zare.

„Vino!” răsună chemarea şi-acum,
Chemare vibrându-ţi întreaga fiinţă,
Porneşte spre El şi forma-se-va drum
Pe ape, pe aer, pe flăcări, pe fum,
De priveşti către cer şi păşeşti prin credinţă.

Amin

Simion Felix Martian

Doamne, ce saraca e-acela…

Doamne, ce sărac e-acela
care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând.

Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina
mântuirii lui Hristos.

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină
şi se roagă în zadar.

Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi-i zgârcit
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit.

Doamne, ce-ngheţat e-acela
care n-are-n sânul lui
nici o rază de iubire
spre durerea nimănui.

Doamne, ce pierdut e-acela
ce se vrea necredincios
căci râzând calcă-n picioare
harul său de la Hristos.

Traian Dorz

Un om fără teamă

“Du-te, căci voi fi cu tine.” (Exodul 3.12)

Desigur dacă Dumnezeu îi dădea lui Moise o însărcinare, Se angaja să nu-l lase să meargă singur. Cu primejdii mari dea merge şi puterea necesară de a o desfăşura, ar fi fost absurd din partea lui Dumnezeu să trimită un evreu slab lăsat numai la mijloacele sale, să înfrunte pe cel mai puternic împărat al lumii. Nu se poate închipui că înţelepciunea dumnezeiască să fi lăsat pe sărmanul Moise să se împotrivească singur lui Faraon şi puterilor colosale ale Egiptului. Prin acesta mărturisire: ”Hotărât voi fi cu tine” Dumnezeu dă să înţeleagă slujitorului Său, că în nici un caz nu-1 va lăsa singur în această însărcinare.

Şi pentru mine această regulă se va adeveri. Şi dacă am primit de la Dumnezeu porunca să mă duc neavând ca sprijin decât puterea Sa şi ca ţintă, decât singura Sa slavă, cu siguranţa El va fi cu mine. Numai faptul că El mă trimite, îl obligă să mă sprijinească. Nu este aceasta de ajuns? Ce poţi să doreşti mai mult? Cu ajutorul tuturor îngerilor şi arhanghelilor aş putea totuşi să nu reuşesc, dar dacă El este cu mine, trebuie să reuşesc. Trebuie numai să iau seama să nu mă duc cu sfială sau cu inima împărţită, nici cu neglijenţă sau îngâmfare. În ce fel trebuie să fie purtarea unui om care are pe Dumnezeu cu el! Fiind în felul acesta însoţit, el trebuie să meargă cu îndrăzneală, ca Moise în faţa lui Faraon.

Charles Spurgeon

Apari un Prunc

Apari un prunc scăldat de cânt şi soare,
Începi cu zâmbet frăgeziu de mai,
Înspiri în jur viaţă şi vigoare,
Vezi tot întinsu-n strălucit alai.

Pe nesimţite izbucneşti în freamăt,
Zglobiu şi de cunoaştere setos,
Dar prin răstimpi al clopotului dangăt
Îţi sună blând momentul preţios.

Începi să-nfrunţi prin viforul vieţii
Cu pieptul tremurând prin vijelii,
Te prăbuşeşti când zorii dimineţii
Sunt înghiţiţi de norii plumburii.

Te-ntrebi: Rămâne omul numai tină?
Un chip uitat şi stins într-un album?
Dar zbuciumul, nobleţea şi-orice vină,
Vor trece ca şi colbul de pe drum?

Să lupţi cu răul? E inacceptabil!
Prea-i mic mănunchiul anilor de vis
Şi totuşi, ai ceva inestimabil:
E sufletul, ce vrea în Paradis!

Şi ce ţi-ar folosi averea lumii,
Când scopul sfânt e să ţi-l mântuieşti,
Să-l aperi de tentaţiile humii,
Ca în final s-ajungi în slăvi cereşti?

Nu te gândeşti că anii vieţii zboară,
De ce zoreşti în tot ce-i efemer?
De ce-l condamni ca să rămân-afară?
De ce nu vrei să locuiască-n Cer?

Opreşte-te, că viaţa ta apune!
De vrei să fii cu Cel ce-I veşnic viu
Slujeşte-I azi, nu-n ziua când vei spune:
Aş vrea, dar e târziu… e prea târziu…

Simion Buzduga

Chiar şi o chemare slabă

“Oricine va chema numele Domnului, va fi mântuit.” (Ioel 2.35)

Pentru ce să nu Îl chem direct pe Domnul, Numele Său? Pentru ce să cer ajutor vecinului sau unui prieten, în timp ce Dumnezeu este atât de aproape de mine şi aude cel mai slab strigăt al meu? De ce să mă aştern la pământ, căutând diferite mijloace? De ce oare nu-mi descarc inima Domnului de greutatea ce mă apasă? Cel mai bun alergător merge drept la ţintă. De ce să nu alergăm de-a dreptul la Dumnezeul cel viu? În zadar voi căuta dezrobirea în orice altă parte; numai în Dumnezeu o voi găsi. Făgăduinţa Sa regească îmi este un zălog sigur.

N-am nevoie să mă întreb, dacă trebuie să îndrăznesc să-L chem sau nu. Cuvântul ”oricine” este îndeajuns de lămurit; el îi cuprinde pe toţi cei ce cheamă Numele Domnului, prin urmare şi eu. Aşa că voi urma acest îndemn, fără a întârzia, chemând pe slăvitul Mântuitor care mi-a făcut o astfel de făgăduinţă.

Nevoia mea este urgentă; nu ştiu cum pot fi scăpat, dar nu mă îngrijorez. Acela care a făcut făgăduinţa, va găsi mijlocul să şi-o ţină. Datoria mea este să ascult. Eu îl chem şi El mă va scăpa.

Charles Spurgeon

Al Lui

„Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine…” (Matei 10:37)

Îţi ştiu, îţi cunosc îndoiala:
Ai vrea şi n-ai vrea să faci şcoala.

Ţi-e inima, încă, acasă.
Plăcerile-n iureş, te-apasă,
Şi carnea-ţi robeşte fiinţa.
Vândut-ai, pe fleacuri, credinţa.
Nu vrei să te dărui în totul,
Să treci Veşnicia de-a-nnotul.
Eşti palid. Ţi-e sabia ruptă.
Doi oameni, în tine, se luptă.

Dar, spune, te-nlănţuie lutul?
Mai tare-i ca tine trecutul?
Mai tari sunt dorinţele?… Lasă
Trecutul, să geamă acasă!
Tu, vino! E şcoala Lui plină
De-o albă, cerească lumină!
Nu-ţi pierde nădejdea şi viaţa
Cu noaptea, cu lutul, cu ceaţa…
Tu, vino! Pe-a Dragostei treaptă
Isus te doreşte, te-aşteaptă,
Te cheamă… şi vrea să te ştie
Al Lui, doar al Lui, pe vecie!

Îţi ştiu, îţi cunosc îndoiala:
Ai vrea şi n-ai vrea să faci şcoala…
Tu, uită trecutul, că minte!
Cu mâna pe plug, înainte!

Simion Cubolta