Pocăinţa e preţioasă

“Acolo vă veţi aduce aminte de purtarea voastră şi de toate faptele voastre cu care v-aţi spurcat; şi vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina tuturor fărădelegilor pe care le-aţi făcut.” (Ezechiel 20.43)

Când Domnul ne-a primit şi ne-a dat pace şi siguranţă, tot El ne-a adus la pocăinţă de toată vinovăţia purtării noastre rele faţă de El. Atât de preţioasă e pocăinţa, încât o putem asemăna cu un diamant cu cele mai frumoase reflexe, şi ea este înfăţişată ca una din urmările cele mai sfinţitoare ale mântuirii. Acela care primeşte pocăinţa este Acelaşi care o produce în noi. Această pocăinţă lucrată de El, nu are gustul ”de ierburi amare” ci acela al ”prăjiturilor cu miere”, cu care îşi hrănea poporul Său. Cunoaşterea iertării prin vărsarea sângelui şi a harului nemeritat este cea mai bună înţelegere care să topească o inimă de piatra.

Ne simţim cu inima împietrită? Să ne gândim la legământul de dragoste şi vom ajunge să părăsim păcatul, ba chiar să-l urâm; mai mult încă, vom ajunge să ne urâm pe noi înşine că am putut să păcătuim împotriva unei astfel de dragoste. Să venim la Dumnezeu cu făgăduinţa pocăinţei şi să-I cerem să ne ajute să ne aducem aminte şi să ne pocăim. Atunci ne-am putea bucura de întristarea sfântă. Ce uşurare ar fi revărsarea lacrimilor! Doamne, loveşte stânca sau vorbeşte stâncii, ca să poată să curgă apele!

Charles Spurgeon

Jertfa Ta

Iţi aduc azi mulţumire
Un poem sfant pe altar
Pentru jertfa-ţi minunata,
Pentru dragostea de jar.

Crucea de blestem amară
Ai purtat in locul meu,
Chinuri grele şi ocară
Ai răbdat, să fiu al Tău.

Apoi plin de îndurare
Te-ai rugat pentru cei răi,
Ai cerut din cer iertare
Chiar pentru călăii tăi.

Ai băut întreg paharul
Suferinţelor cu fiere,
Să îmi dăruieşti tot harul
Si-apoi cerul plin de stele.

Pe a vieţii scurtă cale
Am să port în piept cu dor,
Dragostea-Ţi fără hotare
Şi-al Cuvântului izvor.

Iar în cer, în veşnicie,
Unde toţi ne-om bucura ,
Partea mea în veci să fie:
Sa cânt Doamne jertfa Ta !

AMIN

Daniel Scurtu

Temelia fricii de Dumnezeu

“Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov; nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!” (Numeri 23.23)

Iată cum distruge Dumnezeu de la rădăcină temerile copilăreşti şi superstiţiile! Chiar dacă ar fi cel mai mic adevăr în puterea vrăjitoriilor, poporul lui Dumnezeu nu poate fi atins de ele. Aceia pe care-i binecuvântează Dumnezeu, diavolul nu-i poate blestema.

Oamenii fără teamă de Dumnezeu pot – ca Balaam – să uneltească la pierderea poporului ales; dar ei nu reuşesc. Praful din puşca lor este umed şi tăişul săbiei lor nu este tăios. Ei se adună între ei, dar Domnul nu e cu ei, aşa că se sfătuiesc în zadar. Cât despre noi, rămânem liniştiţi în timp ce-şi pregătesc plasele lor, fiind siguri că nu vom fi prinşi. Ei pot să cheme pe Beelzebul în ajutor, cu şmecheriile lor drăceşti, prin descântecele lor se vor înşela pe ei înşişi. Cât despre inima noastră, câtă binecuvântare avem ştiind că Dumnezeu este cu noi! Să nu ne temem de şiretenia uneltitorilor, că ea nu are nici o putere împotriva acelora care au pe Dumnezeu ca sprijinitor, şi care pot zice: ”Cel Veşnic e lumina mea şi scăparea mea; de cine să mă tem? El e puterea vieţii mele; de cine să-mi fie frică?”

Charles Spurgeon

Emaus

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus
Când coboram de tot dezamăgit;
Nu-nţelegeam de ce aflam repaus
Din graiul Tău în sufletu-mi trudit.

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte,
Ştiai că îndoiala m-a cuprins,
De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte
Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins.

Erau momente calde şi divine
Şi retrăiam iar stările dintâi.
Dar, ajungând, văzând că pleci, străine,
Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi.

Ai acceptat şi ai cinat cu mine
Când în sfârşit, Isus, Te-am cunoscut.
Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine
C-atâta drum nu Te-am recunoscut.

Din calea deznădejdii ce coboară
Iar spre Ierusalim m-am reîntors
Şi spun celor răpuşi de vreo povară
Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Hristos.

De-atunci, mereu treci călător prin lume
Căutând pe omul frânt şi-ndurerat…
Şi tu mergeai spre moarte şi genune
De nu-ntr-o zi Isus Te-ar fi aflat.

De mergi şi tu dezamăgit la vale
O voce sfântă te va asalta
Deschide inima, e Domnul, frate,
Să intre, şi cu tine va cina.

Simion Buzduga

Buretele

„…Sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.”
(1 Ioan 1:7)

Mă uit la tine… Tu eşti oare?…
Ţi-e haina plină de pământ,
Ţi-e sufletul mânjit şi frânt;
De-abia poţi merge pe picioare.. .
Mă uit la tine… şi mă doare
Că viaţa prea e trecătoare
Şi prea-i murdar al tău veşmânt.

În căutarea unui bine
Priveşti în jos… priveşti în sus .
Ai vrea un leac, dar leacuri nu-s .
Să scapi de pete şi ruşine
Nu alerga la porţi streine,
Neputincioase ca şi tine
Tu vino-n şcoala lui Isus!

Căci cel mai minunat burete
E Sângele ce-a curs pe lemn,
Din sfântul dragostei îndemn,
Când Fiul a strigat: „Mi-e sete!”
E Sângele, ce pe-ndelete
Te curăţă de orice pete
Şi-ţi şterge cel mai negru semn!

Simion Cubolta